Lume albă – CD

SFINX şi o lume în alb şi negru, după 40 de ani

Când spui SFINX te gândeşti imediat la Dan Andrei Aldea. Iar ei, colaboratorii săi, nu se vor simţi jigniţi ci, dimpotrivă, onoraţi că au putut edifica împreună acest material discografic. Pentru că el este muzicianul rock şi folk care a survolat graniţele genurilor muzicale fără nici un efort, provocând admiraţia generală cu fiecare melodie, solo ori orchestraţie. Considerat de mic un copil-minune al viorii, muzicianul a descoperit însă în adolescenţă chitara electrică, şi prin ea genul rock care explodase în acei ani într-un fenomen greu de cuantificat şi astăzi. După un parcurs şaizecist beat, grupul SFINX a fost practic reinventat de Aldea, iar primul semn viabil (oficial) s-a consumat la marele festival pop organizat de Club A în 1971, pe o scenă cu supermuzicieni şi concepte eclatante. O formulă cu o muzică cvasiacustică (pop cameral, îi spunea Aldea), un grup experimental căruia muzicianul îi duce şi astăzi dorul. Dar upgradarea componenţei a făcut posibilă trecerea spre registrul pop-rock şi progresiv, girat într-un mod original pentru întreaga muzică românească, influenţând generaţiile următoare de compozitori, instrumentişti şi melomani.

Polarizate de măiestria liderului, discul conţine deopotrivă compoziţii ale celorlalţi membri ai grupului (cu aportul instrumental – orchestral al lui Dan, în aceeaşi osmoză dovedită de aceste înregistrări); dincolo de muzică, este de remarcat şi încercarea de a fructifica poezii valoroase din lirica românească, cu risc redus de a fi cenzurate. Pentru că muzicianul Aldea nu poate uita amputările unora dintre operele SFINX-ului. Aici am găsit şi singura hibă care i s-ar putea imputa – teoretic, independent de voinţa sa – casei de discuri Soft Records în această nouă întreprindere reuşită de a retroceda tranşe din patrimoniul muzical românesc.

Într-un recent interviu, Dan Aldea făcea lumină în opera SFINX hărăzită posterităţii, exemplificând cu episoade punctuale ale luptei cu cenzura, ori ale subterfugiilor folosite pentru ocolirea acesteia, deseori aberantă: „Mă mir cum a intrat o piesă ca «Horă de băieţi»: «Iar cinstirea ţi se da / după talpă şi pingea» (în era Ceauşescului fost cizmar, n.a.) sau «Într-o ţară care-a fost / era mare cel mai prost». În schimb, se ştie bine că «Fiii soarelui» s-a numit de fapt «Cântecul blazatului», iar pentru «Ziua ta» aveam o versiune optimistă «Astăzi este ziua ta / ţi-am adus în dar o stea» şi alta pesimistă «Ce să fac cu ziua mea, / ce oare-am să fac cu ea?»… Orice ascultător care ştie va înţelege că nu de la noi vin aceste prostii, ci că aşa ne-au fost impuse…”

O altă lumină aruncă şi Mişu Cernea asupra apariţiei diverselor compoziţii: „SFINX a fost mereu la limita dintre comercial şi muzica – ştiinţă, trebuia să balansăm mereu între polii ăştia. Aveam nevoie şi de popularitate, de cotă, deci mai scoteam şi piese ca cele de pe primul album, «Lume albă». Iar acolo trebuie spus că a existat o experienţă foarte bună prin cooptarea lui Dan Bădulescu, care ne-a permis şi un repertoriu mai vast; un muzician interesant, care a ajutat mult SFINX-ul, într-o formulă cu doi chitarişti.” Aşadar pop-rockurile Călătorul şi copacul, Horă de băieţi ori Norul faţă în faţă cu progresivele Sinteze, Magelan şi Lume albă, iar printre acestea două bijuterii neclasificabile: Secolul vitezei şi Om bun. Fostul coleg de trupă Cornel Ionescu „Muzicuţă”, deopotrivă ziarist în acei ani, spunea: „…Dan a aplicat cu sălbăticie şi ce afla la Conservator; ceea ce cânta cu SFINX prin ’74–’77 era un fel de esenţă de muzică, mai ales în perioada cu Toroimac… Ce făcuse el cu «Şir de cocori», cu «Secolul vitezei» n-apucase să facă la ora aia, din partidele anglo-saxone, nici Brian May de la Queen! Unisoanele alea cu Toroimac, cvintolete, sextolete (imită coborârea chitarei, n.a.), de nu mai aveai loc nici de o lamă de ras între note, erau absolut unice.”

Cât despre Om bun, melodia fanion a folk-ului românesc, cea mai cunoscută şi cântată piesă dintre compoziţiile Dan Aldea, Dan Bădulescu interpreta la un moment dat: „Melodia a fost implicată în legitimarea muzicii tinere – concept promovat de Adrian Păunescu şi Florian Pittiş în Cenaclu. Şi textul e tot al lui Dan, iar linia melodică depăşeşte cadrul muzical medieval, servind ideii de menestrel, de bufon (tipică pentru medievalul istoric) şi deschizând şi alte porţi, altfel greu de desferecat…”

Interesant de amintit faptul că printre piesele propuse pentru EP a figurat, înainte de Ziua ta, o a doua compoziţie a lui Petre Iordache, Plumb, prea sumbră pentru a intra pe disc. Coincidenţa face ca respectiva melodie, refăcută cu tehnica acestor ani de autor şi de Cristi Gram, a apărut în 2014 sub egida aceleiaşi case de discuri pe un disc al emigranţilor. Nu pot să nu lansez atunci întrebarea (adresată şi liderului în interviul sus-citat) dacă nu cumva ar fi loc de un „restitutio in integrum”? Răspunsul rămâne suspendat, pe fundalul cuvintelor sale care îndeamnă la meditaţie: „Pentru mine, Zalmoxe a fost culmea eşecului proiectului personal al lui Dan Aldea. Atunci, în România, a fost punctul în care mi-am făcut CV-ul, întrebându-mă unde am ajuns… Pentru că eu am sacrificat totul pentru SFINX!”

Personal, ca atâţia alţii, rămân un fan necondiţionat al lui Dan Andrei Aldea şi al fiecărei secunde înregistrată de acesta, cu vocea sau cu instrumentele (pentru că – o spunea succesorul său în SFINX, Sorin Chifiriuc – oricare dintre ele reprezintă o încercare de Muzică), în particular o conectare simbiotică la cultura română.
Doru Ionescu

SFINX and a black & white world, 40 years later

For Romanian fans, SFINX equals Dan Andrei Aldea. Considered by many the most important pop-rock Romanian musician, he effortlessly and graciously roamed the borders of musical genres. Having started as a violin child-prodigy, he discovered the electric guitar during his teenage years and switched to a new musical style: rock! At first, in 1971, it was a nearly acoustic music (Aldea called it chamber pop), an experimental phase soon to be upgraded to pop-rock and progressive, an original style which influenced the entire Romanian music scene.

The album contains songs by the other band members, all passed through Dan’s instrumental-orchestral filter, occasionally using famous Romanian poetry as lyrics. The first SFINX LP (1975) contains both pop-rock (The traveler and the tree, Boys’ folk dance, The cloud) and progressive tracks (Syntheses, Magellan and White world) among which, two priceless jewels: The century of speed and Good Samaritan. The band members explain that they had to tow the line between commercial success and music as science, since they needed popularity and market share at the beginning.

They also talk about their leader’s insistence of applying everything he studied at the Conservatory, seeking between ’74-’77 both the essence and the detail of music, pointing out some solos (for example the previously recorded Flock of cranes and especially Century of speed) not even attempted by the guitarists of famous Anglo-Saxon bands. At the opposite end, Good Samaritan, an acoustic Romanian ballad masterpiece, has gain hymn status, being played even today at big Romanian festivals. This track gave legitimacy to young Romanian music throughout the decades.

Beside the tracks of “White world”, this CD adds as bonus tracks a previously-released EP, never published since its launch in 1974. This is where synthesizer sounds start appearing (also played by Dan Aldea), which later became the signature sound of SFINX. Having fled Romania for Munich in 1981, the artist returned home for the first time last year. He is considering making a comeback to Romanian music, after a few concerts eagerly demanded by fans, to continue the career of long abandoned sounds. Until he writes new songs, it is worth knowing the ones who made Dan Andrei Aldea famous.
Doru Ionescu